de Ovidiu Tichindeleanu

Din păcate, negura, nombrilismul şi nerealismul acoperă în prezent tot mai mult pămîntul, minţile şi politicul. Dacă la graniţe oamenii de rînd au făcut dovadă de solidaritate necondiţionată şi realism, fiindcă empatia şi bun-simţul etic nu i-a împiedicat deloc să aibă păreri critice, statele şi marile instituţii au intrat într-o vrie unilaterală. Elitele la putere au căzut într-o politică absolutistă şi sacrificială. Absolutistă prin reducerea politicii la tabăra proprie şi eliminarea totală a rivalilor din sfera afectivă şi raţională, iar sacrificială prin renunţarea la realismul compromisurilor, preferînd sacrificarea cotidiană a vieţilor în numele unor finalităţi îndepărtate. În faţa multiplelor provocări ale momentului istoric – sociale, economice, ecologice – în locul unei mobilizări critice, ceea ce proliferează sînt nerealismul, militarismul şi spoiala: cooptarea superficială, la nivel de imagine, a necesităţilor sociale, care face mai mult rău decît bine.

În 2021 am avertizat repetat despre pericolul războiului, despre normalizarea indiferenţei existenţiale (Der letzte große Komet), despre ambiţiile nemăsurate ale unora şi dorinţa iresponsabilă a altora de a le testa puterile (Rückkehr der Raketen), despre pericolul care s-a accentuat vizibil atunci cînd prima prioritate şi “reîntoarcere la normalitate” după pandemie a fost reorganizarea jocurilor militare ale NATO şi ale Rusiei; în ianuarie observam militarizarea sferei publice româneşti şi limitarea libertăţii de expresie, aproape fără nicio opoziţie critică sau raţională, pe fondul unei exprimări tot mai limitate a liderilor locali şi internaţionali. Dacă numărul specialiştilor pe strategii militare şi geopolitică din sfera publică a crescut în ultimii ani ca după o ploaie radioactivă, numărul celor interesaţi de pace pare a fi infim. Niciuna dintre aceste tendinţe nu pare să se fi schimbat. Îngustarea minţilor, rigidizarea comportamentelor şi acumularea pierderilor fac legea.

1. Care a fost tendinţa generală a instituţiilor libertăţii de exprimare în “ceaţa războiului”, într-o situaţie a confuziei generale: multiplicarea surselor informaţionale sau îngroşarea consensului fabricat artificial? S-ar presupune că maximizarea şanselor de apropiere de adevăr ar fi gestul rezonabil într-o asemenea situaţie de părtinire multi-direcţională. Cu toate acestea, în măsura în care comportamentul şi alegerile făcute şi văzute în industriile culturale sînt relevante, comentariatul vizibil pare să fi fugit către vocile şi platformele care ofereau comfort afectiv. S-au înmulţit reacţiile nervoase şi se manifestă tot mai puţină răbdare pentru aflarea adevărului sau construirea de capete de poduri. Aceeaşi tendinţă pare a fi adoptată de audienţe şi de producători; oamenii care s-au politizat în contextul războiului au investit emoţional foarte rapid şi foarte mult într-o tabără, unii devenind la fel de dependenţi de anumite voci şi surse ca de propriul telefon mobil; dintre producători, foarte mulţi au decis să propage “perspectivele” militante, inclusiv cu preţul difuzării de minciuni în sferele publice, fie dintr-o înţelegere alterată a solidarităţii, fie prin justificarea explicită a minciunii cu binele superior al cîştigării “războiului informaţional”. În acest sens, industriile culturale s-au dovedit a fi prea eficiente, de o funcţionalitate ireproşabilă în servirea intereselor politice. Căderile în nerealism şi propagandă au fost instituţionalizate rapid de toate părţile conflictului, iar acest lucru va avea consecinţe imprevizibile, fiindcă produc în mod inevitabil dezamăgire şi neîncredere socială. Atunci cînd lucrătorii culturali îşi pierd sensul autonomiei sau încrederea în propriile industrii culturale şi devin cinici, audienţa generală se apropie de o criză a legitimităţii, iar cînd lucrătorii la stat îşi fac datoria din maşinism şi raţiuni importate, se profilează o criză autorităţii.

2. În retrospectivă, e clar pentru orice pieton că atît Rusia, cît şi Ucraina s-au pregătit pentru război. Administraţia Rusiei ar trebui să îşi asume însă responsabilitatea de gradul întîi a războiului, a invaziei declanşate în 24 februarie, pentru încălcarea suveranităţii Ucrainei (chiar şi în cazul unor eventuale reînţelegeri teritoriale semnate de ambele părţi) şi pentru pierderi cauzate de război. Această poziţionare etică simplă nu ar trebui instrumentată însă contra adevărului de bun simţ că acest conflict se înrădăcinează în procese mai ample, şi nici pentru a absolvi de responsabilitate alţi factori implicaţi. Una nu o exclude pe cealaltă, iar în viaţa reală minus cu minus nu face plus. Istoria recentă arată că am intrat într-o perioadă de proliferare a războaielor de invazie şi o întoarcere a “războiului murdar”, în care realitatea nondemocratică a spaţiului internaţional nu doar că nu e ameliorată, ci acumulează tot mai multe injustiţii. În acest sens, o poziţionare etică s-ar opune tuturor acestor injustiţii.

3. Analiza comportamentului administraţiilor SUA, Marii Britanii şi NATO în evenimentele-cheie pînă în 24 februarie evidenţiază un alt adevăr simplu: acestea nu au ajutat Ucraina să evite războiul. Dintr-o perspectivă est-europeană, e clar că Occidentul a preferat să susţină discursuri ambigue, să facă promisiuni pe jumătate administraţiei ucrainiene şi să îi dea lucruri pe la spate. Comportamentul administraţiilor occidentale pînă în februarie poate fi asemuit celor al unor prieteni cu influenţă rea. Nu mai contează dacă acest comportament a fost intenţionat, dacă se datora slăbiciunii, incompetenţei sau cinismului; rămîne faptul că administraţiile SUA, Marii Britanii şi a restului Occidentului aliat nu au făcut dovada că le-ar fi păsat de oamenii din Ucraina pînă în februarie şi că au comis deja un eşec istoric: nu au putut evita, în mandatul lor, războiul în Europa; mai precis, nu şi-au folosit mijloacele diplomatice şi considerabila putere soft în acest scop. Indiferent de intenţii şi circumstanţe, aceste administraţii poartă responsabilitatea de gradul doi a eşecului diplomatic şi politic. Caricatura cu “Putin cel nebun” care ar fi declanşat oricum nebunia e doar o scuză pentru acest eşec de dimensiuni istorice; au existat multiple momente în care tot acest proces putea lua o altă cale. De aceea, pe măsură ce dezastrul se adînceşte şi nimeni nu e capabil să admită greşeli sau simpla responsabilitate, o generaţie întreagă de lideri politici are toate şansele să fie considerată una dintre cele mai slabe din istoria propriilor state.

– Dintr-o poziţie est-europeană, ambele grade de responsabilitate trebuie luate în considerare, cu respectarea proporţiilor. Ca semiperiferie care a devenit o zonă de conflict pentru o perioadă nedeterminată (indiferent de soarta războiului), regiunea Europei de Est are un interes direct şi imediat în reafirmarea poziţiei nealiniate: “nici Vestul, nici Rusia”. Occidentului nu i-a păsat de oamenii din regiune şi nici de circumstanţele locale, iar în prezent investeşte în război şi în propriile fantasme de neprihănire; Rusia macină şi investeşte în propria imperializare conservatoare, iar regiunea e prinsă la mijloc. De asemenea, e interesant de observat că aceasta e a treia administraţie SUA democrată care se implică în războaie în Europa de Est în ultimele trei decenii. La latitudinea fiecăruia să îşi pună întrebarea: dacă duşmanii de care avertizau cîntecele din anii 1990 şi-au arătat faţa, cum s-a schimbat între timp relaţia cu prietenii cu influenţă rea? Încotro duce această relaţie? Care sînt limitele fiecărei părţi în această relaţie? Cine se reorientează în acest sens şi cum?

4. Războiul a fost pornit de Rusia, dar negocierile pentru pace din Turcia, atîtea cît erau, au fost întrerupte în aprilie de intervenţia occidentală (în mod public administraţiile SUA şi Marea Britanie). Din acel moment, Occidentul s-a angajat tot mai mult şi mai direct în conflict. În timp, cu cît mai mult şi mai direct se implică Occidentul, cu atît mai mult se schimbă natura conflictului însuşi. El devine tot mai puţin despre Ucraina, şi tot mai mult despre Occidentul însuşi şi apărarea poziţiei sale în lume, deşi tot Ucraina e cea care are cel mai mult de suferit. Pentru a lupta în ceea ce începe să devină, în mod halucinant, “războiul contra Rusiei” (adică Rusia în sine, în afara invaziei Ucrainei), Occidentul alocase deja pînă în luna august 84 de miliarde USD în asistenţa Ucrainei,  predominant în resurse militare, ceea ce a depăşit deja de cele 83 de miliarde USD investite de SUA în forţele armate aliate din Afganistan în perioada 2002-2021 (şi care au fost şterse, în mod inutil, de pe paginile web ale actualei administraţii federale SUA); doar de partea sa, administraţia Statelor Unite a alocat 65 de miliarde USD în resurse militare; desigur, o parte din această sumă e cheltuită în interiorul aparatului industrial militar local, însă oricum e un efort colosal, care e investit în complexul militar, adică pentru efortul real sau potenţial de război. Toate aceste resurse nu sînt mobilizate pentru pace, şi nici pentru reconstrucţie. Resursele investite pentru acestea din urmă sînt infime în comparaţie. Iar o asemenea infuzie de capital alterează fundamental un stat, cu urmări neprevăzute. Războiul Rusiei şi exprimarea solidarităţii cu Ucraina predominant prin înarmare au declanşat astfel, deja, o nouă cursă internaţională a înarmărilor, spre bucuria samsarilor de arme care, după pierderea pieţei din Afganistan, salivau deja din ianuarie 2022. Această turnură militaristă a statului neoliberal indică sfîrşitul posibil al unui ciclu istoric – dacă nu o spirală înspre abis.

– Sancţiunile împotriva Rusiei constituie partea economică a acestui război, care afectează însă o lume întreagă. Pînă în prezent, sancţiunile economice au eşuat economic, dealtfel la fel ca sancţiunile din 2014, lovind însă de această dată cel mai puternic în Europa Occidentală însăşi. Evidenţa arată că avantajul competitiv al acesteia se bazase într-o măsură decisivă pe accesul la gazul ieftin rusesc, iar lipsa accesului la gazul rusesc poate să producă, după cum a avertizat vice-cancelarul Germaniei, la o diminuare structurală a competitivităţii; creşterea de pînă la 10 (zece) ori mai mare a facturilor care cad în poşta cetăţenilor şi a firmelor, creşterea cu peste 45% a preţurilor de producţie provoacă pierderi şi nemulţumiri fără precedent în istoria recentă a societăţilor occidentale. Între timp, moneda Euro a căzut sub dolarul SUA, iar tranzacţiile globale în Euro au scăzut mult, în favoarea dolarului. Lira sterlină s-a prăbuşit la un nivel istoric în raport cu dolarul, după introducerea unor noi măsuri neoliberale de scutiri de taxe a noului guvern conservator. Iar dacă Europa nu pare să fi învăţat nimic după experienţa din 2014, Rusia se pare că s-a pregătit. Nu doar că rubla nu s-a prăbuşit, dar a devenit conform Bloomberg “cea mai performantă valută a anului”, iar banca centrală a Rusiei a raportat un surplus de 183 miliarde USD în balanţa plăţilor din perioada ianuarie-august 2022, adică de trei ori mai mare decît în aceeaşi perioadă în 2021, mai ales datorită creşterii preţului la gaz. Ca urmare, pînă în septembrie 2022, vulturi occidentali cinici ai investiţiilor financiare precum JP Morgan and Bank of America şi-au înghiţit “mîndria” şi au reînceput pur şi simplu să tranzacţioneze hîrtii de valoare ruseşti, fără prea mare zgomot şi în ciuda sancţiunilor. Indiferent de poziţia fiecăruia şi de ultima generaţie de speculaţii – cum că rolul sancţiunilor s-ar activa de fapt în viitor – pînă în prezent realitatea e simplă: sancţiunile au produs exact opusul a ceea ce şi-au propus, iar Europa a ieşit cu pierderi şi diminuată atît în raport cu adversarul, cît şi în raport cu aliaţii săi. Cu alte cuvinte, eşecul istoric al diplomaţiei occidentale a fost urmat de calcule eronate ale economiştilor şi politicienilor europeni.

– Pe lîngă acestea, cel mai mare eşec al politicii occidentale a sancţiunilor a fost intenţia de a izola Rusia la nivel  internaţional; în realitate, din contră, după ce Kremlinul se pregătise cu vizite la Delhi şi Beijing în decembrie şi ianuarie, după ce în februarie s-au perindat pe rînd la Kremlin şefii de stat ai Ungariei, Argentinei, Braziliei şi Pakistanului, în fine, după declanşarea ostilităţilor Rusia şi-a continuat aparent acelaşi program extern, extinzînd şi intensificînd relaţiile externe cu China, Turcia, Iran, India, Brazilia etc. La acest capitol, care nu ar trebui să fie afectat de “ceaţa războiului”, modul în care a raportat presa occidentală şi apoi cea românească (prin simplă copiere obedientă) ceea ce a avut loc între timp în materie de relaţii internaţionale corelate a fost şi rămîne sub orice critică. În ciuda proliferării “experţilor”, în special cei în “geopolitică”, nivelul jurnalismului şi al analizei, inclusiv la marile instituţii ale presei globale, a devenit atît de scăzut şi scris cu ochelari de cal încît multe materiale serioase pot fi confundate cu o parodie. La suprafaţă au ajuns să plutească experţi care nici nu mai analizează politica externă a Kremlinului, mulţumindu-se să explice după fiecare lovitură, prin contorsionări bizare ale logicii, că aceste mişcări nu contează. Dincolo de voinţa colectivă de a vedea în orice “umilirea” Rusiei, realitatea internaţională arată însă mult mai complex. Tratatele şi parteneriatele stabilite de administraţia Rusiei înainte de începerea ostilităţilor rămîn în vigoare, iar programul de relaţii externe ale Rusiei cu partenerii săi nu pare să fi înregistrat niciun regres semnificativ. Eşecul izolării Rusiei s-a evidenţiat de fapt chiar şi la Naţiunile Unite, în limbajul dospit al multor delegaţi, dar se vede direct în rolul sporit al Rusiei în grupul OPEC+, la Samarkand în septembrie 2022, în cadrul întîlnirii Organizaţiei de Cooperare de la Şanhai (CSO – care a devenit poate cel mai dinamic corp internaţional), în troica de la Teheran sau în evenimente direct comparative, precum contrastul dintre turneul ministrului de externe rus în Africa şi umilirea misiunii ulterioare a Statelor Unite, cînd Secretarului de Stat nord-american i s-a spus în faţă şi în mod public, în premieră istorică, că ţările africane nu vor mai asculta de politica de ameninţări a Statelor Unite – un mesaj care a fost auzit peste tot în Sudul Global; în ciuda acestor reacţii, politica de ameninţări occidentală continuă neabătută, demonstrînd surzenia care a devenit tipică pentru această generaţie de diplomaţi, şi care e reprodusă inclusiv intern şi de Uniunea Europeană; dealtfel, programul de relaţii internaţionale al UE a devenit aproape nul şi a abandonat în istoria recentă primul său principiu de bază, cel de a păstra pacea. Occidentul pare a ignora atît politica externă a Kremlinului, cît şi faptul că politica de izolare a Rusiei şi încercarea de a reîmpărţi lumea în tabere nu se loveşte doar de agenda Kremlinului, oricare ar fi aceasta, ci şi de experienţa, proiectele şi dorinţa de nealiniere a Sudului Global, precum şi de alte procese de durată mai lungă, externe războiului însuşi. Iar statele semiperiferice din Europa de Est care s-au orientat exclusiv către Vest, în imitaţie şi obedienţă faţă de Consensul de la Washington, abandonîndu-şi atît propriile istorii de alianţe şi solidaritate cu Sudul Global, cît şi elaborarea unor viziuni proprii mai complexe, adaugă un al treilea strat al ignoranţei sau orbirii: par a fi în prezent blocate în farurile marilor transportoare, fie supralicitîndu-şi puterile cu gesturi stridente, fie tăcînd în aşteptarea deciziilor luate de mai sus; oricît ar fi de apreciat diplomaţia ultimei atitudini într-un context dificil, evidenţele publice sugerează că semiperiferiile sînt slab pregătite să facă faţă noilor diferenţe dinamice, ori să intre măcar în conversaţie autonomă cu zonele în ascensiune ale lumii; impresia lăsată e că rămîn în bătaia vîntului, în aşteptarea “întoarcerii la normalitate” după război – la fel cum aşteptaseră “întoarcerea la normalitate” după doi ani de pandemie.

– După şapte luni de război şi cu spectrul iernii la orizont, în pofida retoricii permanente despre “victoria” alor noştri şi “umilirea” celorlalţi, ne-am afundat într-un timp istoric al acumulării pierderilor de toate părţile. Frontul s-a extins, iar operaţiunile violente s-au extins în spaţii civile. Niciuna din părţile implicate nu consideră că pacea de azi e mai bună decît victoria de “mîine”; dincolo de schimbările de tactică militară, toate părţile persistă în aceeaşi logică pe care au urmat-o pînă acum, în speranţa că adversarii vor ceda primii. Toate forţele implicate în conflict continuă să escaladeze, pregătindu-se doar pentru intensificarea luptelor. Atacul smintit asupra conductelor de gaz subacvatice din Marea Baltică, a cărui posibilitate fusese anunţată cu ceva vreme în urmă, din moment ce nu poate fi “opera” unor entităţi private, înseamnă că e un act violent ordonat de un stat împotriva unui element de infrastructură civilă internaţională; indiferent cine l-a ordonat, acesta e un alt semn al extinderii sinistre a violenţelor şi a dizolvării rapide a limitelor interne ale sistemului mondial actual.

– Opoziţia cea mai asimetrică nu e cea între tabăra Ucraina-Occident şi tabăra Rusia, ci între cei care vor să rezolve lucrurile prin război, şi toţi ceilalţi. Pentru toţi cei care se află în a doua tabără, accesul la factori de decizie politică şi chiar la spaţiul public a fost micşorat radical. Cenzura a atins cote critice, inclusiv în Occident. Căderea în nerealism s-a generalizat, iar politicile absolutiste şi sacrificiale definesc ordinea zilei. Iarna lui 2022 şi primăvara lui 2023 se anunţă cu friguri, dureri şi pericole tot mai mari. Disocierea de toate aceste forţe care împing logica războiului e unica reacţie democratică – dar pe cine mai interesează acum democraţia?

5. Războiul e legat de procese de durată mai lungă, şi cu siguranţă va avea consecinţe asupra acestora (pe lîngă faptul că a reactualizat pericolul catastrofei nucleare, şi încă pe mai multe direcţii), însă nu a iniţiat următoarele curbe de mai lungă durată:

– cursa globală după resursele finite pe care se bazează industria extractivă a civilizaţiei consumeriste;

– criza regională prelungită care a început în fosta Uniune Sovietică şi în blocul socialist Est European în anii 1970 (şi chiar anii 1960), legată de căutările unei succesoare a paradigmei economice a creşterii intensive, şi care s-a intensificat în “criza succesiunii” politice a sistemului însuşi (după cum a evidenţiat V. Ishchenko); de remarcat că, dacă în anii 1980, criza a debuşat pe fondul cristalizării unei noi clase privilegiate, ruptă de mase (nomenclaturiştii, administratorii etc.), criza actuală de succesiune, la trei decenii după altă schimbare paradigmatică, coincide cu constituirea unei noi clase ruptă de societate, cea a “cîştigătorilor tranziţiei” şi a noilor oligarhi capitalişti, izolaţi de societatea largă dar care domină economiile fiecărui stat din fostul bloc;

– eşecurile repetate ale sistemului economic global după criza financiară globală din 2008-2009, atît faţă de clasele mijlocii din ţările dezvoltate, cît şi în încercarea de a reduce şi elimina sărăcia şi foametea pe glob; să ne amintim că acea criză istorică a capitalismului, explodată chiar la vîrfurile şi în centrii săi de acumulare, nu a fost rezolvată, ci a fost astupată temporar prin intervenţia statului (a administraţiei Obama), care a decis să salveze în primul rînd băncile şi oligarhiile financiare şi industriale şi să transfere apoi, treptat, costurile asupra populaţiei; de asemenea, sistemul economic actual nu a putut face progrese semnificative nici în lupta de a combate deteriorarea ecologică, în ciuda promisiunilor şi a angajamentelor zgomotoase; pe de altă parte, aceste eşecuri multidimensionale ale regimului global al “pieţei libere” au fost însoţite de monopolizarea vizibilă a celor mai valoroase industrii ale capitalismului global, de legarea structurală a creşterii economice de activitatea acestor monopoluri, de îmbogăţirea istorică a elitelor din vîrfurile acestor monopoluri şi de acutizarea inegalităţilor; bogăţia miliardarilor lumii a crescut cu aproape 70% doar în timpul pandemiei, iar în Marea Britanie managerii din vîrful corporaţiilor cîştigă acum în medie de peste 100 de ori mai mult decît un lucrător obişnuit (înainte de pandemie cîştigau în medie de 70 de ori mai mult) – continuînd tradiţia neoliberală a separării accelerate a elitelor oligarhice de restul populaţiei (inclusiv de clasa mijlocie); s-a confirmat astfel şi în perioada recentă ceea ce se ştia de multă vreme: că în istoria sa reală, capitalismul nu a fost niciodată sinonim cu democraţia, decît în imaginaţia anticomuniştilor frenetici – ci mai degrabă cu biciul şi puşca; de asemenea, că atît în istoria recentă, cît şi în istoria de lungă durată, capitalismul a produs în mod predominant însărăcirea şi deteriorarea bunăstării majorităţii populaţiilor; menţinerea acestui sistem economic cu forţa armată şi pe costul populaţiei nu e o soluţie sustenabilă;

– starea agravată a inimii putrede a sistemului financiar internaţional: liberalizarea neoliberală a pieţei financiare a dus direct la criza din 2008-2009, dar şi la seria interminabilă de scandaluri globale legate de evaziunea capitalului şi paradisurile financiare, de la Panama Papers în 2016 la Pandora Papers în 2021 şi fondurile Credit Suisse funds în 2022 – de care, în mod uimitor, parcă s-a uitat deja; pe lîngă această evidenţiere a creşterii criminalităţii financiare, lipsită de consecinţe sistemice, corelaţia neoliberală între creşterea economică şi consumism a produs îndatorarea “societăţilor dezvoltate” dincolo de capacitatea lor de plată; astfel, chiar dacă, din perspectiva propriilor cetăţeni, statele occidentale sînt cele mai îndatorate din lume în cifre absolute, ele au pur şi simplu puterea de a refuza să-şi plătească datoria, spre deosebire de ţările mai slab militarizate şi mai puţin puternice; dacă “săracii plătesc întotdeauna”, în schimb, elitele occidentale îşi externalizează mereu datoria, fie transferînd-o asupra propriei populaţii prin inflaţie (creşteri dozate astfel încît să nu iasă cu scandal), fie transferînd-o asupra ţărilor mai sărace prin financializarea datoriei – adică prin emiterea de hîrtii de valoare în contul datoriei; aceste hîrtii de valoare sînt apoi cumpărate apoi de celelalte state, printre care statele mai sărace, cu un pic de persuasiune asupra elitelor acestora, care investesc astfel direct în creşterea economiilor occidentale, care la rîndul lor răspund acestei “dorinţe” ajustate structural prin umflarea serviciilor proprii şi a valorii companiilor de vîrf, pentru care negociază privilegii şi excepţii de la regulile altfel sacrosante ale pieţei, atît în economia domestică (“scutiri de taxe”), cît şi în ţările mai sărace (“investitori strategici”). E un ciclu vicios: pentru a se dezvolta, ţările mai sărace solicită investiţii de capital occidental, de care devin dependente, îşi plătesc apoi datoria acumulată cu sînge, sacrificii şi vînzarea ieftină a propriilor resurse, iar sacii cu bani nonoccidentali ajung la speculanţii financiari de pe Wall Street sau din City of London (enclava plutocratică a sectorului financiar britanic), ale căror jocuri de numere arbitrare decid destine, şi ale căror crahuri periodice sînt plătite de toţi ceilalţi prin îndatorare şi devalorizare. În tabloul general, atît cît se evidenţiază unui nespecialist, sistemul financiar internaţional creează “zone gri” între legalitate şi ilegal în care prosperă; pe această bază adeseori criminală, bogăţia continuă să fie acumulată în centrele unde au fost duşi sacii cu bani din jafurile coloniale, iar sacii cu bani continuă încă să sosească: doar în 2020, adică primul an al pandemiei, în care economiile au căzut peste tot, ţările mai sărace au plătit datorii de 194 de miliarde USD! Sistemul continuă să fie bun pentru cei foarte bogaţi, foarte puternici sau foarte hoţi, pentru posesorii tipografiei de bani şi pentru elitele locale corupte; dar se poate şi mai rău: în ultimii doi ani, coloanele de saci cu bani au devenit insuficiente pentru a petici găurile şi au fost suplimentate cu un delir fără precedent al imprimării banilor, care pompează sînge făcut în laborator în venele sistemului. În logica neoliberală, şi această gaură va fi acoperită de populaţie; între specialişti, se intensifică însă temerile despre iminenţa următoarei mari crize financiare.

– eşecurile regimului global al “pieţei libere” au devenit atît de evidente încît dreapta conservatoare s-a întors împotriva propriului sistem şi, cel puţin în SUA unde e în opoziţie, a ajuns azi să critice: oligarhii capitalişti (“the billionnaire class”), parazitismul Wall Street şi idolatria pieţei, abandonarea muncitorilor de rînd, ba chiar şi războaiele hegemonului sub influenţa complexului industrial militar; acest moment istoric în care însăşi dreapta conservatoare, prinsă în luptele unor elite contra altor elite rivale, a ajuns să preia nu doar temele marginale, ci pe cele centrale ale tradiţiei socialiste, fără să conştientizeze pe deplin ceea ce face, sugerează sfîrşitul unui mare ciclu;

– declinul liberalismului: aici e vorba de succesul înşelător, “de aparat intern”, al cooptării liberale a mişcărilor sociale feministe, antirasiste şi de drepturi civile, care a devenit însă un eşec politic de amploare în largul societăţii, ce încă urmează să se desfăşoare pe deplin; astfel, începînd din anii 1980, mişcarea structurală care a caracterizat liberalismul occidental (inclusiv cel exprimat partinic sub forma social-democraţiei) a fost trecerea la o ideologie neoliberală şi abandonarea statului social, adică trecerea de partea elitelor financiare şi a marilor afaceri şi abandonarea concomitentă a bazelor sociale tradiţionale ale liberalismului (şi social-democraţiei în Europa); acest abandon istoric a fost compensat prin cooptarea unor lideri de mişcări şi reambalarea de faţadă a ultimelor “trenduri” ale mişcărilor civice şi populare; aceste mişcări populare, care se ridicaseră pe propriile baze sociale, pornind de la probleme reale, au fost în perioada recentă divizate, cooptate şi canalizate de elitele liberalismului occidental pe calea politicii identitare, a cotelor reprezentative şi în special a etichetelor; această cooptare a fost reprodusă imediat, în mod cinic, de industria culturală capitalistă şi de corporaţii: tabloidele au devenit instrumente de vînătoare “morală”, iar cei mai mari samsari de arme s-au mişcat rapid, instalînd cinci femei în fruntea celor mai mari cinci corporaţii; astfel de absurdităţi nu constituie niciun fel de cîştig civic sau pentru feminism, ci dimpotrivă, un triumf al reacţiunii; la aceste pervertiri liberale ale cauzelor sociale s-a adăugat evidenţierea repetată a unor cazuri marcante de abuzuri, sexism, corupţie, nepotism şi ipocrizie a elitelor liberale; printre consecinţele acestor eşecuri în plină derulare ale liberalilor se numără: alienarea propriei baze sociale; delegitimarea continuă, pe plan local şi global, a ideologiei liberalismului occidental, care a devenit toxic, stricînd mai tot ce atinge; şi dezabuzarea indirectă, prin asociere, a ultimului ciclu al mişcărilor populare; ca urmare a evoluţiei într-o singură direcţie a acestei mutaţii iniţiate în anii 1980, liberalismul occidental nu mai este demult un “centrism” politic, ci s-a asociat structural cu elite oligarhice, s-a închis în camere de rezonanţă izolate în care ascultă doar de “experţi” direct cointeresaţi, şi a produs propria sa formă de extremism, care s-a maturizat în zilele noastre şi a devenit o sursă de pericol public; acest declin ideologic fără precedent al liberalismului – care rămîne una din cele trei mari ideologii politice moderne, alături de conservatism şi socialism – şi degenerarea sa în extremismul liberal sugerează, de asemenea, sfîrşitul unui mare ciclu;

– probleme la vîrf: accentuarea diviziunilor sociale şi a polarizării politice interne a Statelor Unite, lipsa aparentă a unei viziuni de viitor, declinul dezvoltării şi infrastructurii din SUA, acuzaţiile reciproce de cauzare a declinului, dar şi estomparea hegemoniei globale a SUA, atît pe plan economic, cît şi pe plan militar, în special după înfrîngerea istorică, abandonarea echipamentelor şi fuga de pe acoperiş a forţelor militare ale SUA din Afganistan în 2021; înfrîngerea militară a Statelor Unite a readus la vizibilitate şi problema crimelor şi distrugerilor comise în două decenii de războaie de invazie în Iraq şi Afganistan, şi a reamintit publicului faptul că aceste invazii au fost justificate prin minciuni proferate de oficiali SUA, britanici şi aliaţii lor în foruri publice locale şi internaţionale; de asemenea, înfrîngerea militară şi mizeria lăsată în urmă de forţele SUA au readus la lumină haosul produs de intervenţiile militare occidentale în Libia şi Siria şi i-a ajutat pe unii observatori să mute accentul de la cererea de sprijin pentru viitor la reflecţii despre ceea ce lasă în urmă intervenţia occidentală; aşadar, chiar dacă schimbarea sistemică e de fapt mult mai departe decît îşi imaginează unii, realitatea e că întîietatea hegemonului global e contestată într-adevăr azi, pentru prima oară, din mai multe direcţii diferite, atît intern, cît şi extern; şi pe multiple planuri: economic, militar şi ideologic;

– declinul puterilor hard şi soft ale colonialismului şi colonialităţii occidentale şi apariţia corelată a unor contraculturi în fostele colonii care şi-au cîştigat libertatea, în coloniile actuale, în zonele aflate sub influenţă occidentalizantă şi în interiorul Occidentului însuşi; toate aceste contraculturi cer, în moduri foarte diferite, un nou proces istoric al decolonizării, după cel întrerupt cu forţa în anii 1970 prin asasinate, lovituri de stat şi impunerea unei noi ordini globale; pînă în prezent, în ciuda cîtorva schimbări punctuale, evidenţa arată că, în zonele occidentale şi occidentalizate, eurocentrismul colonial continuă să predomine instituţiile, birocraţiile, sistemul educaţiei, industria culturală, viaţa socială, în multe cazuri segregarea oraşelor şi, desigur, diviziunile economice – iar schimbările, în ciuda faptului că sînt încă de dimensiunea unor picături în ocean, au fost recepţionate cu agresivitate, atît de dreapta, cît şi de o mare parte a stîngii eurocentrice; aşadar, eul occidental încă nu a învăţat să tolereze diferenţa externă şi nu ştie încă să se împace cu pierderea supremaţiei, pe care o identifică, imediat, cu aneantizarea existenţială tout court (ceea ce e extrem de periculos în dinamica actualului conflict); atunci cînd nu reacţionează cu violenţă împotriva diferenţei externe, Occidentul preferă dealtfel să investească în producerea la nesfîrşit de filme despre “supereoi” şi “sfîrşitul lumii”; realitatea e că eul occidental nu ştie încă să se orienteze democratic într-o lume interculturală: după cum observa Fanon, condiţia istorică a acestei iluminări nu a fost încă satisfăcută, iar tendinţele dominante sînt contrare: lumea occidentală şi occidentalizată e dominată la fiecare pas de încercări active de a nega şi a uita propria istorie colonială şi perpetuarea sa în colonialitate. Ca urmare, în viitorul apropiat e de aşteptat un val conservator de respingeri brutale şi de răspunsuri hard date în primul rînd eşecului liberal al cooptării acestor cerinţe sociale, cu atît mai mult în condiţiile inedite în care dreapta conservatoare, profitînd de elitizarea liberalismului, se pare că a scăpat de frica sa tradiţională de “clasele periculoase”. În regiunea Europei de Est, care a reinternalizat eurocentrismul colonial în istoria recentă, în condiţiile istorice ale schimbării de paradigmă, a fost socializată însă o dublă orbire: atît faţă de istoria colonială a modernităţii, cît şi faţă de contraculturile decoloniale; iar retorica “anticolonială” adoptată recent de elite est-europene, în special în Ungaria, nu are absolut nicio legătură istorică şi nici principială cu mişcările anticoloniale sau cele de decolonizare: ea răspunde unei realităţi a istoriei recente a Europei de Est, dar prin vocea cinică a fostelor elite eurocentrice din anii 1990, care au acumulat între timp capital şi putere şi care cer pur şi simplu privatizarea privilegiului european: ei vor moşia lor locală de oameni albi (“noi sîntem acum vestul”); indiferent de aceste reacţii interne ale lumii occidentale şi occidentalizate, mişcarea decolonială creşte însă din propriile resurse şi îşi urmează propriile logici şi necesităţi;

– reapariţia Chinei ca cea mai mare putere productivă şi cea mai mare economie din lume, cu cea mai proaspătă infrastructură şi, în mod crucial, o industrie autonomă de infrastructură, şi ca stat ce îşi exercită puterea globală şi îşi foloseşte finanţele în moduri paralele dar şi distincte faţă de SUA şi Occident; China a ajuns să conteste azi hegemonia Statelor Unite pe cale economică, iar după eşecul războiului de tarife iniţiat de administraţia republicană Trump, sub administraţia democrată Biden prestaţia diplomaţilor americani a devenit atît de rigidă şi incapabilă de dialog încît relaţiile China-SUA s-au înrăutăţit la un nivel fără precedent, iar China a avertizat la sfîrşitului anului 2021 SUA despre limitele sale absolute; pînă în prezent, politica de slăbire a Chinei pare a fi produs opusul a ceea ce şi-a propus: opoziţie explicită, mobilizare militară şi ideologică şi căutarea activă de alianţe alternative ale “diplomaţiei lupilor”; ca urmare, al 20-lea Congres al Partidului Comunist din China, care începe pe 16 octombrie se anunţă ca eveniment de importanţă majoră, de urmărit în propria sa logică;

– reapariţia pe scena relaţiilor internaţionale a coaliţiilor statale ale Sudului Global, nu doar Organizaţia de Cooperare din Shanghai (SCO, fondată în 2002), dar mai ales cele regionale, precum Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est (ASEAN, 2008), MERCOSUR (1991) în America Latină, CELAC (2010) în Caraibe, Forumul Economic al Mării Caspice (CEF) etc., susţinute de noi instituţii precum Banca de dezvoltare BRICS (NDB, 2014) ori Banca Asiatică de Investiţii în Infrastructură (AIIB, 2016); spre deosebire de toate aceste procese contemporane, de întărire realistă a suveranităţilor la nivel regional şi în funcţie de similarităţi structurale, Europa de Est s-a dizolvat în tranziţia la capitalism, a dispărut ca regiune de sine-stătătoare în sfera relaţiilor internaţionale, unde nu e reprezentată de nicio instituţie; se înghesuie parţial în patul lui Procust al UE şi e bîntuită ici şi colo de tentaţia alternativă a unui naţionalism de tip regresiv; or, aceste noi platforme regionale şi internaţionale ale Sudului nu au apărut “natural” ca ciupercile după ploaie, ci au fost constituite în urma învăţării unor lecţii pe care elitele eurocentrice ale Europei de Est le-au ignorat: în primul rînd, că internaţionalismul structural al problemelor economice nu poate fi contrat decît la nivel internaţional; în al doilea rînd, că intrarea în aranjamente de securitate cu marile puteri, precum pactul de la Bagdad şi pactul de la Manila, nu a protejat naţiunile nonoccidentale, ba chiar dimpotrivă; această nouă generaţie de coaliţii a învăţat şi din reprimarea şi marginalizarea valului precedent de coaliţii ale Sudului Global, prin seria de lovituri de stat contra guvernelor progresiste şi prin impunerea autorităţii globale a grupului G6 începînd din 1975 (prin Declaraţia de la Rambouillet), devenit G7 prin includerea Canadei în 1976 (Summitul Dorado); de atunci, G7, adică o coaliţie între principalele puteri militare şi coloniale occidentale, a devenit o autoritate nondemocratică a ordinii globale, de forma unui cartel, care e responsabil într-o măsură semnificativă pentru globalizarea neoliberalismului din ultimii 50 de ani; ceea ce se uită în mod activ e că această ordine neoliberală globală a fost impusă contra iniţiativelor de democratizare a relaţiilor internaţionale propuse de Mişcarea de Nealiniere, şi contra propunerii alternative de dezvoltare, concepută în epocă de ţările Sudului Global, în programul Noua Ordine Economică Internaţională (NEIO); acel program alternativ, imperfect cum era, fusese propus de reprezentanţii majorităţii lumii noastre, Grupul 77 (din care România făcea parte în acel moment, şi din care România a ieşit de facto odată cu integrarea în Uniunea Europeană); programul alternativ NEIO, propus de G77, a fost chiar adoptat în mod democratic la Adunarea Generală a Naţiunilor Unite din 1974, cu puţin înainte ca G7 să schimbe autocratic macazul; de partea sa, în epocă, Scînteia saluta adoptarea NEIO ca mişcare “în favoarea democratizării vieţii economice mondiale şi reducerii decalajelor”, subliniind “dreptul popoarelor de a-şi alege propriul lor sistem economic şi social”, “necesitatea eradicării tuturor formelor de dominaţie străină, discriminare rasială, colonialistă, neocolonialistă”, şi “stabilirea unor raporturi juste şi echitabile între preţurile materiilor prime şi ale celorlalte produse exportate de statele în dezvoltare şi preţurile produselor manufacturate importate de acestea din statele industrializate“; pentru grupurile şi coaliţiile nonoccidentale care au învăţat ce era de învăţat din această istorie, globalizarea neoliberală impusă în ultima jumătate de veac, începînd din anii 1970 este continuarea colonialismului cu alte mijloace, mai degrabă decît extinderea “lumii libere”: anume, o contra-revoluţie împotriva decolonizării din anii 1950-1960, prin care s-a asigurat continuarea accesului privilegiat al marilor puteri occidentale la resursele vitale şi forţa de muncă aflate pe teritoriile popoarelor din Sudul Global; zecile de asasinate, loviturile de stat, intervenţii militare şi invazii în Sudul Global contra mişcărilor postcoloniale, precum şi sprijinirea timp de decenii de către Statele Unite a celor mai brutale şi hoţeşti dictaturi de dreapta din lume, inclusiv dictatura lui Pinochet, în cadrul căreia au fost introduse metodele neoliberale, au constituit reversul aceleiaşi monede globaliste; iar Europa de Est s-a “integrat” după 1989 tocmai în avalanşa acestei contra-revoluţii neoliberale; ca urmare, în ciuda aparenţelor date de voturile date în organizaţii internaţionale încă finanţate şi dominate de Occident, în Sudul Global sînt mult mai larg răspîndite perspectivele care văd în război un sfîrşit posibil al acestei perioade nefaste pentru Sud din istoria globală, oricum va fi venit acest sfîrşit, fără a mai considera rădăcinile locale ale conflictului sau natura proiectului politic al forţelor invadatoare; sfîrşitul posibil al “ordinii unipolare” ar fi însă, la rîndul său, doar o parte a imensei necesităţi istorice a decolonizării globale şi a trecerii către o democratizare pluriversală a relaţiilor internaţionale; aici trebuie spus că, în ciuda unor speranţe grăbite exprimate din Sudul Global, nu există de fapt nicio garanţie că “multipolarismul”, în formele care se conturează în prezent, ar fi mai aproape de democratizarea pluriversală decît ordinea unipolară; în acest sens, trebuie spus şi că administraţia actuală a Rusiei a ajuns la argumentul “multipolarităţii” şi la critici ale colonialismului occidental cu mult în urma gînditorilor şi politicienilor din Sudul Global şi pe o cu totul altă cale (între altele fără autocritică);  de remarcat că, în acelaşi moment în care conservatismul rus încearcă să se afirme prin astfel de gesturi ce repetă argumente dezvoltate în tradiţii ale stîngii politice, conservatismul nord-american în declin preia şi el teme ale tradiţiei socialiste: ambele conservatisme par a bîjbîi în căutarea unui adevăr comun care se află dincolo de orizontul lor; în orice caz, dincolo de taberele conflictului şi problemele lor ideologice, tendinţa politică, economică şi culturală a coaliţiilor Sudului Global e distinctă şi va rămîne aceeaşi, iar în perioada următoare acestea au şansa de a exercita tot mai multă influenţă globală, dacă nu vor fi subminate de alte intervenţii violente; ignorarea acestor procese şi argumente fiindcă ar suna “putinist” e doar o problemă internă a urechilor care nu mai aud decît “putin”, nu a lumii înseşi; să nu uităm că, în mod semnificativ, la ultima sesiune a Adunării Generale a ONU, o coaliţie de 66 de ţări, majoritatea din Sudul Global, a fost cea care s-a manifestat pentru pace, opunîndu-se politicii belicoase din toate părţile şi cerînd într-un limbaj net diferit de cel al Occidentului deescaladarea ostilităţilor şi negocieri imediate pentru pace; văzut în ansamblu, tot acest proces oferă şi altor zone o oportunitate istorică de a-şi lărgi opţiunile şi de a reuni poziţionarea realistă cu cea etică.

– apariţia unor noi praguri strategice ale economiei globale aflate în afara controlului Statelor Unite, în special de-a lungul rutelor dezvoltate şi planificate de Iniţiativa Centura şi Drumul (BRI) a Chinei, dar şi, în mod semnificativ, prin ancorarea economiei germane pe gazul furnizat de Rusia, în special cea anunţată de proiectul german al Nord Stream 2. Dar, încă înainte de închiderea acestui proiect, Uniunea Europeană pusese gazul cu de la sine putere la mîna speculanţilor, în numele pieţei libere. Cu alte cuvinte, tocmai cînd cîteva state din Europa Centrală şi de Est reuşiseră să se integreze în sistemul capitalist, urcînd la nivelul de semiperiferie cu prieteni bogaţi (în primul rînd cu Germania), reuşind să producă o creştere relativă şi chiar o clasă mijlocie proprie (cu preţul dependenţei, depopulării şi al unor inegalităţi istorice), Germania intră în contracţie, iar Uniunea Europeană însăşi îşi pierde din autonomia politică, intră în recesiune şi începe să adopte un comportament de semiperiferie.

6. Posibila mare tranziţie prin care trece sistemul mondial – cu turbulenţele aferente unei perioade de bifurcaţie – produce o stare accentuată de confuzie în Occidentul însuşi. Immanuel Wallerstein prevăzuse dealtfel, acum un deceniu, posibila influenţă negativă a celor trei “necunoscute” ale schimbării climaterice, epidemiilor majore şi războiului nuclear. Or, soarta acestui război şi a proceselor structurale corelate nu depinde în totalitate, dar depinde într-o măsură semnificativă de reacţiile Occidentului, nu doar de acţiunile sale. Spre deosebire de est-europeni, Sudul Global ştia de multă vreme că nu poate să se bazeze pe ceea ce spun occidentalii care vin cu daruri, însă se asuma, în general, că minciunile sînt, alături de costumul impecabil şi mina serioasă, o faţadă  care estetizează interese proprii bine calculate, o raţiune în exerciţiul deplin al facultăţilor sale. În ultima vreme însă, Occidentul sau o mare parte a sa pare a trăi într-o fantezie. Parcă a început să creadă în propriile fabulaţii. Continuă să “vorbească de pe o poziţie de putere” cu state care în anumite sectoare sînt comparabile sau chiar i-au luat-o înainte. Îşi ameninţă aliaţii. Refuză pur şi simplu să creadă că alţii ar putea avea tehnologii mai avansate. Colecţionează etichete, fără a mai urmări realitatea socială din spatele acestora. Se foloseşte de un deces monarhic ca să petreacă timpul în fabulaţii despre cît de bună e de fapt ierarhia socială şi cît de blînd a fost imperiul englez (evenimentul a dat dealtfel manifestare unor nostalgii aberante după colonialism chiar şi într-o ţară ca România – un alt semn al desprinderii de realitate). Şi dintr-o uluitor de proastă înţelegere a “solidarităţii” – în cazul cel mai bun, cel în care nu e o cooptare sinistră a acesteia -, politicieni şi medii occidentale cu mare influenţă au “trecut peste” sau chiar au estetizat prezenţa fascismului; în acest sens, schimbarea recentă de imagine şi vocabular referitoare la neonazişti contrazice poziţii antifasciste luate înainte de conflict şi frizează negaţionismul – lucru care nu poate fi scuzat circumstanţial şi nu se va uita. Recrudescenţa fascismului şi a dreptei extreme e de ceva vreme o problemă pan-europeană.

– În timp, tot mai mulţi oameni suferă, dar confuzia nu face decît să se multiplice în camerele de rezonanţă închise ale sferelor politice actuale: dacă liberalii dau vina pe Rusia pentru toate şi se refugiază tot mai mult în credinţa că Adevărul, Raţiunea şi Istoria sînt în ei, şi în speranţa că piaţa atotputernică îi va salva, conservatorii dau vina pe liberalii ecologişti şi “obsesia lor cu schimbarea climatică”, uitînd să mai precizeze că tocmai fundamentaliştii pieţei sînt cei care au promovat de fapt planul “ecologic” al UE în decembrie 2019, prin care Ursula von der Leyen anunţa deja triumfal că Europa va deveni “primul continent din lume neutru din punct de vedere climatic” (?!) – uitînd astfel, la rîndul său, că Europa Occidentală a fost deja, istoric, primul continent din lume al dezastrului ecologic creat de om în modernitate. Cooptarea de către neoliberalii din UE a agendei ecologice a avut dealtfel loc tocmai la finalul anului în care noua piaţă SUA de gaz lichefiat explodase pe piaţa globală; noii ecologişti-şefi ai UE erau de fapt tocmai campionii capitalişti ai neoliberalismului, cei care s-au opus principial fixării preţurilor la gaz prin contracte pe termen lung, şi anume nu din principii ecologice, ci de dragul respectării “mecanismelor pieţei”, care presupuneau la modul concret “liberalizarea pieţei de gaz a Europei“, “stabilirea preţurilor prin tranzacţionarea pe piaţă în timp real“, “tranziţia către surse flexibile de gaz” şi multe alte asemenea expresii care au fost ventrilocate apoi de colonizatorii locali ai noilor ideologii dominante în zona eurocentrică pînă cînd au ajuns să definească într-adevăr realitatea pieţei. Aceiaşi campioni occidentali ai neoliberalismului au predat astfel cu mîinile lor energia europeană speculanţilor de pe “SPOT market”, iar cînd visul lor a devenit realitate, dar au dat de greu, au trecut brusc într-alt registru, începînd să le vorbească şi propriilor populaţii despre “apărarea democraţiei”, “sacrificii necesare” şi “staţii de încălzit la comun” – neuitînd să dea vina pe ruşi pentru toate. Cinismul neoliberal se evidenţiază foarte clar aici: în fond, neoliberalii s-au supărat pe ruşi fiindcă din cauza lor creşterea preţurilor e totuşi prea mare; creşterea era însă prevăzută şi dealtfel preţurile creşteau deja înainte de invazie pe această piaţă de energie proaspăt liberalizată şi ar fi continuat să crească, doar că, în calculele neoliberale, populaţia ar fi fost în stare să încaseze acele creşteri fără prea mare zarvă. Ruşii au dat însă buzna şi le-au stricat socotelile, iar acum oamenii fac scandal. Problema concretă în acest caz nu e necesitatea tranziţiei energetice, ci cooptarea neoliberală a tranziţiei energetice.

– Dar se poate şi mai rău: politica dezastruoasă a cooptării neoliberale a problemei ecologice a fost apoi agravată prin politica sancţiunilor. Aceasta s-a bazat, între multe alte elemente, şi pe un model de măsurare a economiei care a fost iniţial născocit în timpurile tulburi ale celui de-al doilea război mondial: socotirea tuturor activităţilor bazate pe bani, inclusiv cele negative, ca şi cum ar fi o totalitate omogenă, în care mai toate se adună. După asemenea calcule, economia Rusiei, de “o mărime relativ modestă, cu un PIB de talia Coreei de Sud”, nu avea cum să facă faţă economiei mult superioare a UE, iar rubla avea să se prăbuşească în urma sancţiunilor şi a confiscării rezervelor băncii centrale a Rusiei păstrate la bănci occidentale. PIB-ul Rusiei, au susţinut cu emfază experţii neoliberali, avea să scadă brusc dacă i se limita accesul la produsele “tech” de înaltă valoare importate din Occident. “Scăderea importurilor va cauza o accelerare substanţială a inflaţiei în Rusia. Mai mult, o monedă slăbită prin creşterea preţurilor la importuri va scădea puterea de cumpărare a consumatorilor ruşi. Aceasta va duce probabil la un declin accentuat al PIB-ului real” (id.). De fapt, după cum se vede şi din acest citat tipic dintr-un “expert independent”, unica certitudine a experţilor neoliberali era, ca întotdeauna, că oamenii de rînd (consumatorii) vor avea de suferit. Dar neoliberalii sînt obişnuiţi să păşească peste ei. În ceea ce priveşte ştiinţa, după cum arătaseră Jason Hickel şi alţii, PIB-ul serveşte la elaborarea de statistici frumoase, precum cea care arată că, în medie globală, PIB-ul pe cap de locuitor a crescut cu 65% din 1990, deşi în aceeaşi perioadă sărăcia a crescut de fapt în lume – numărul oamenilor care trăiesc din mai puţin de 5 USD pe zi a crescut cu mai mult de 370 de milioane! Nu doar că PIB-ul nu “vede” realitatea şi converteşte totul într-un ban frumos, dar nu măsoară costurile reale (sociale, ecologice, cele ale resurselor finite şi economiei nemonetizate) şi se pretează umflării. Dacă băncile cresc dobînzile la credite, pînă şi asta e socotită o creştere a PIB-ului. Măsurarea economiilor doar prin PIB şi măsurile politico-economice luate pe această bază nu se bazează atît pe o ştiinţă socială universală, cît pe o circumstanţă specifică şi o obsesie nesănătoasă cu banul. De fapt, ca simplu pieton pot să înţeleg că economia modernă reală nu poate fi considerată o totalitate omogenă a tuturor tranzacţiilor pe bani, un fel de cîrnaţ al echivalentului general, fiindcă fluxurile sale depind existenţial de ceea ce toacă, de accesul (da sau nu, cît şi ce fel) la resurse energetice, materii prime, forţă de lucru şi capacităţi de producţie industrială. Iar din experienţă, adică după cum l-am cunoscut pe propria piele, modelul neoliberal al economiei s-a bazat pe “privatizare”, “liberalizare”, “eficientizare”, “dereglementare”, “flexibilizare” şi “susţinerea pieţei”, care au înseamnat: spolierea averii publice, vînzarea bunurilor comune, concedieri în masă, externalizarea muncii esenţiale, pomparea valorii unor corporaţii, umflarea sectorului de servicii, folosirea mass-mediei pentru balonarea valorii unor grupuri, speculaţia financiară, garantarea prin acorduri între state a accesului la resurse ieftine şi acordarea de către stat a subvenţiilor pentru marile afaceri private care sînt “strategice” sau “prea mari ca să cadă”. Desigur, puriştii credinţei în regimul pieţei libere susţin că toate relele se datorează “comuniştilor” şi necivilizaţilor locali – cei care nu înţeleg raţiunea superioară a elitelor pentru care aceste politici sînt ambrozie.

– Anumite state şi instituţii au realizat că dependenţa e o armă cu tăiş dublu: în economia reală, Occidentul e cel care depinde de lumea nonoccidentală pentru energie, resurse, muncă şi capacităţi productive; posibilităţile de acţiune sînt limitate însă în sistemul actual, care e menţinut cu forţa – cea militară, dar şi cea inerţială, care nu e nesemnificativă la tonaje mari. Dar un asemenea siste